Cui îi e frică de plagiat?

Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sunteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor.” Aşa suna un îndemn Cătră autori scris de Ioan Penescu în deschiderea unei traduceri pe care a intitulat-o mucalit Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin, apărută la Brăila în 1840, an după care începe să se discute şi la noi tot mai frecvent despre plagiat. O dată cu răspândirea tiparului şi mai buna circulaţie a cărţilor a făcut ca scrisul să asigure, în a doua jumătate a secolului XIX, o anume notorietate. Înainte de a deveni obligatorie, semnarea textelor era un motiv de mândrie. Ceea ce nu înseamnă că scriitorii paşoptişi nu mai făceau – uneori cu bună ştiinţă – confuzie între original şi traducere. În cartea sa* , Leon Volovici aminteşte de un George Fălcoianu care, prin 1843, se dăduse drept autorul Fedrei. 
Ce s-a întâmplat în modernitatea românească pe tărâmul plagiatului? Ei bine, o elocventă imagine ne oferă antologia de articole, pledoarii, eseuri sau cronici literare despre cele mai celebre cazuri de plagiat din cultura noastră, selecţie realizată de Pavel Balmuş. C. Negruzzi, Alecu Donici, George Coşbuc, I.L. Caragiale, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Al. Piru, Eugen Barbu şi Ion Gheorghe sunt scriitorii acuzaţi, mai mult sau mai puţin convingător, cu dovezi concludente sau fără, de a fi plagiat opere semnate îndeobşte de străini. Cazurile urmează un anume tipic deşi nu toate se desfăşoară la fel. Unele demascări sunt formulate rece, alte cu patimă, unele nu mai lasă loc nici unui dubiu, altele sunt cam şubrede, există cazuri în care scriitorul acuzat intervine şi dă explicaţii – G. Coşbuc, de pildă, se disculpă motivând că volumul său Balade şi idile a fost editat de un prieten, pe când era plecat în străinătate, şi de aceea au fost incluse în sumar şi câteva traduceri -, alteori se dă la fund sau, pur şi simplu, nu se mai poate apăra în nici un fel (cazul lui Nae Ionescu acuzat postum). Unele acuzaţii sunt străvezii (cazul Lucian Blaga) sau de-a dreptul mincinoase (cazul I. L. Caragiale), alte limpezi ca lumina zilei (cazurile Al. Piru, Eugen Barbu, Ion Gheorghe). De regulă, tot ce era de spus s-a spus la momentul respectiv. O astfel de antologie este cumva istoricizată, textele fiind un material de pe urma căruia poţi doar trage nişte concluzii, privind mentalitatea scriitorilor sau chiar o posibilă teorie a plagiatului (lat. plagium, vinderea unor sclavi străini). Să ne oprim asupra cazului Eugen Barbu cu Incognito, de departe cel mai celebru şi de cea mai mare amploare. 



Voi începe de la o frază borgesiană avant la lettre emisă de Grigori N. Lazu cel care dezvăluie traducerile lui Coşbuc: „De când există poezia, poet de la poet a învăţat, fiecare aspiră aceleaşi idei şi sentimente să le exprime şi mai bine; unul prea altul imită, precum pasere pe pasere stârneşte să cânte; aşa că – putem spune – din veac în veac şi până astăzi, există ca o singură mare şi sfântă poezie, compusă din atâtea şi atâtea poezii înrudite între ele. Dar o asemenea imitaţiune şi emulaţiune are o limită.” Şi acea limită este una textuală, arată acest Grigori N. Lazu care ştie la 1893 cum e cu literatura mai bine decât Marian Popa aproape un secol mai târziu. Acesta din urmă, deşi încă nu-l citise în 1979 pe Borges, intrat pe piaţa literară românească abia odată cu numărul special din Secolul 20, nr. 5-6/1982, preia ideea alegoriei lui Pierre Menard via Robbe Grillet. Mimând o perspectivă teoretică pentru o mai bună legitimitate a discursului său, iată ce scrie criticul în respingerea acuzaţiei de plagiat adusă lui Eugen Barbu: „Un asemenea roman şde consumţ îşi poate permite orice preluare: singura condiţie este ca autorul lui să aibă acea personalitate care să fascineze scriitorul ş…ţ Poate fi numită plagiat copierea unui text el însuşi nesemnificativ, căruia nu i se acordă prin copiere o semnificaţie superioară textului copiat. Un mare scriitor nu va plagia niciodată, nici chiar atunci când va copia cu mâinile lui un text al altui scriitor ş…ţ Să nu uităm că opera literară are valoare prin cel ce o asumă. Pe drept cuvânt, Alain Robbe Grillet făcea observaţia care poate provoca unora perplexitatea că, dacă cineva ar copia azi cuvânt cu cuvânt Don Quijote, el ar da o cu totul altă operă decât aceea semnată de Cervantes.” Pe lângă faptul că Robbe Grillet nu e tocmai o voce teoretică creditabilă, nu e Butor, de pildă, M. Popa ratează în stil mare semnificaţia metaforei copierii unei opere consacrate tocmai pentru că nu înţelege că, de fapt, nu e vorba de o copiere propriu-zisă. Exactă în formulare, metafora copierii e însă siluită de interpretarea lui M. Popa. Iată fragmentul exact din Borges: „Pierre Menard nu voia să scrie un alt Quijote – ceea ce ar fi simplu – ci pe Quijote. Şi-i fără rost să mai adaug aici să niciodată nu a încercat o transcriere mecanică a originalului; nu-şi propunea să-l copieze. Admirabila sa ambiţie era să producă nişte pagini care să coincidă – cuvânt cu cuvânt şi rând cu rând – cu cele ale lui Cervantes.” Cine a citit povestirea atent şi până la capăt şi-a dat seama că fascinantul proiect al lui Menard era doar ipotetic scriptural şi că el întrevedea, de fapt, o artă a lecturii. Nu despre copierea mot-ŕ-mot a unui text clasic este vorba, ci despre lectura unui text clasic ca şi cum el ar fi fost scris astăzi. O obsesie a lui Borges reluată şi în eseurile sale. Aici e secretul care se refuza deopotrivă lui Robbe Grillet şi lui M. Popa. Care are totuşi dreptatea lui. Dacă Nicolae Manolescu şi-ar pierde, la o adică, uzul raţiunii şi ar copia în Istoria sa critică… vreo 150 de pagini din Istoria literaturii române de azi pe mâine într-adevăr acele pagini ar avea o cu totul altă greutate sub noua semnătură. Cărtărescu, de pildă, ar putea la fel de bine să nu mai scrie ani întregi la Aripa dreaptă, ci să xeroxeze într-o dimineaţă, la colţul blocului, Omul fără însuşiri, să zicem. Şi n-ar fi vorba – nu-i aşa!? – conform teoriei lui M. Popa, de plagiat. Înduioşătoare strădania pseudoteoretică a lui Marian Popa de a scoate o cârpă basma curată! De altfel, Mircea Iorgulescu îi dă o replică scurtă dar care rezolvă definitiv orice dilemă: „Atunci când lipseşte originalitatea, în sens juridic avem de-a face cu un plagiat, când lipseşte originalitatea estetică, avem o operă fără valoare.” În ceea ce priveşte romanul în chestie al lui Barbu, se confirmă, din păcate, ambele presupoziţii. 

Din lectura acestor texte despre plagiat selectate atent de Pavel Balmuş se poate reconstitui uşor atitudinea, mentalitatea plagiatorilor, nu atât din propriile intervenţii, cât din cele ale celor care au sărit să-i apere. În fond, lucrurile nu sunt atât de complicate. Pot fi explicate în câteva fraze. Esenţial, plagiatorul nu are vreun respect pentru proprietatea intelectuală pe care, mai grav, de fapt nu o înţelege. Majoritatea plagiatorilor sunt, inocenţi. Dacă am putea accepta vreo scuză din partea lor, atunci aceasta ar fi: ei chiar nu-şi înţeleg infracţiunea care nu e neapărat juridică, dar întotdeauna morală, mai întâi faţă de autorul al cărui text îl plagiază şi apoi faţă de cititor căruia îi înşală încrederea. Luându-şi drept motto dictoanele „Nimic nou sub soare” şi „Cărţile se fac din cărţi”, plagiatorul nu imită şi nu dezvoltă, el reproduce, el nu citează, ci copiază făcând o gravă confuzie, cum bine remarcă Nicolae Manolescu, între filiaţie (ideea) şi plagiatul propriu-zis (textul). 

Pentru cei interesaţi de chestiunea plagiatului, le recomand să stăruie asupra spiritualei şi informatei prefeţe a lui Dan C. Mihăilescu, intitulată inspirat Fărădelegea îngăduinţei, şi să (re)citească neapărat excelentul articol Despre plagiat al lui Nicolae Manolescu din România literară nr. 40/2002. Articol prilejuit de scandalul plagiatului după Maria Cvasnâi-Cătăneanu comis de Florina Rogalski în manualul de clasa a XII-a apărut la Editura Corint, sub îngrijirea acad. Eugen Simion, plagiat dezvăluit de Carmen Muşat într-un serial apărut în Observator cultural (nr. 138-139-142/2002). Căci, după cum se vede, sintagma „sfârşitului istoriei” nu se referă automat şi la plagiat. n ________ 

* Apariţia scriitorului în cultura română, ed. a II-a, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004.

Sursa:http://www.romlit.ro/cui_i_e_fric_de_plagiat

(Visited 35 times, 1 visits today)

Pe aceasi tema:

Comments are closed.

Advertisement
Contact:
BUCURESTI, STR IENACHITA VACARESCU NR 17 A SECTOR 4 BUCURESTI. REPER HOTEL HOROSCOP – STATIA METROU UNIRII, IESIREA BD DIMITRIE CANTEMIR. Pentru o oferta de pret va rugam sa ne contactati la :
mustateanu@gmail.com
Tel: 0768.511.900
Program:
Zilnic: 09-19 Sambata: 09-14
OSIM OEB WIPO OHIM AIPPI Grup Roman EPI ORDA